Sovinismul maghiar la inceput de veac XX in documentele nemtene PDF Imprimare Email

Şovinismul maghiar la început de veac XX în documentele nemţene
forumharghitacovasna.ro


Prof. Gheorghe Radu
(în "ANGVSTIA", nr. 11, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2007, p. 127-132)
După cum se ştie la 8 iunie 1867, împăratul Austriei, Franz Joseph I, se încorona rege al Ungariei, iar peste câteva zile, la 12 iunie, abroga toate legile votate de dieta de la Sibiu, întrucât în virtutea pactului dualist, Transilvania îşi pierdu-se seculara-i autonomie, ajungând să fie, pentru prima oară în istoria sa, anexată Ungariei. (1)



Urmare a constituirii dualismului austo-ungar şi a încorporării Transilvaniei la Ungaria, românii din spaţiul intracarpatic aveau să îndure, vreme de 51 de ani, calvarul brutalei dominaţii ungare, să fie supuşi asupririi naţionale şi sociale, politicii de maghiarizare şi deznaţionalizare, scopul cercurilor conducătoare budapestane, până la 1918 (2) - Marea Unire de la 1 Decembrie.

Perioada de tristă amintire, 1867-1918, constituie o epocă în care antiromânismul promovat de autorităţile ungare a atins cele mai înalte cote. Consolidându-şi prin dualism ideea statală "ungurii părăsiră idealul lor modest de libertate naţională, devenind apostoli agresivi ai unui ideal imperialist (mitul Coroanei Sf. Stefan), care nu se putea realiza decât prin desfiinţarea naţionalităţilor conlocuitoare şi în special prin desfiinţarea viguroasei şi atât de numeroasei naţionalităţi româneşti care descindea din legionarii lui Traian şi dacii lui Decebal". (3)

Liderii extremismului, promotori ai naţionalismului, şovinismului şi iredentismului maghiar, precum conţii Andrassy Gyula, Apponyi Albert şi mai ales, Tisya Istvan, atotputernicul conducător al Ungariei înaintea şi în timpul primului război mondial, nu ţineau seama de faptul că neamul românesc din spatiul intracarpatic rezistă însă, asa cum făcuse secole de-a rândul, nelăsându-se frânt de brutala dominaţie ungară. Era de fapt şi constatarea observatorilor maghiari: "Rezultatul a trei decenii de activitate (de maghiarizare.n.n.) în Transilvania este că astăzi românii nu cunosc limba maghiară decât cu un singur procent în plus faţă de perioada de dinainte de încheierea dualismului şi până şi dintre aceia care ai învăţat ungureşte, n-au devenit unguri nici măcar un număr infim"(4), iar "problema românilor" din teritoriul amintit este "cu mult mai periculoasă decât a celorlalte naţionalităţi din Ungaria (…) puternica conştiinţă etnică a românilor face iluzorie orice încercare de maghiarizare prin şcoli", în cazul românilor "maghiarizarea numelor, predarea Sfintei Scripturi(în limba maghiară-n.n.), inscripţii şi şcoli maghiare nu ajută" (5), cum se arată de aceşti observatori, în deceniul al zecelea din veacul XIX şi începutul celui următor.

Tot aceşti conducători enumeraţi mai înainte, din Ungaria, prin planurile de perspectivă ale guvernanţilor unguri le sintetiza publicistul şovin Rakoczi Jenö: "Nu avem nevoie decât de 30.000.000 de maghiari şi estul Europei va fi al nostru".(6) Comentariile sunt de prisos!...

Şovinismul maghiar s-a extins şi asupra teritoriilor de la sud şi est de Carpaţi, din perioada în discuţie, a României, stat format prin Unirea din 24 ianuarie 1859, devenind un stat modern, mai ales după obţinerea Independenţei de Stat, la 1877, aşa cum rezultă şi din documentele păstrate în arhivele nemţene, la început de veac XX.

Astfel, în fondul familial "Sturdza-Miclăuşeni", se păstrează, printre informaţiile deosebit de valoroase, şi unele referitoare la "maghiarii din România" de la începutul anului 1902, aşa cum rezultă din articolele apărute în ziarul săptămânal "Gazeta Maghiară de Bucureşti" (Bukaresti Magyar Ujsag), în principal, cât şi de alte ziare din Ungaria, cum ar fi: "Jurnal de Budapesta" (Budapesti Naplo), "Vestea" (A Hir), "Ziua" (A Nap), precum şi "Ungaria" ("Magyarorszag" - organ al partidului comunist), toate jurnalele de opoziţie. (7)

În ceea ce priveşte "Gazeta Maghiară de Bucureşti", se prezintă un raport asupra acestui ziar, înaintat de un înalt funcţionar din cadrul Ministerului de Externe din acea vreme, George Demetrescu, către ministrul de externe, D. A. Sturdza (fruntaş politic liberal- fost la un moment dat chiar preşedinte al partidului, fost prim-ministru, istoric, publicist, etc. - n.n.) în care se descrie activitatea acestei "foi", în lunile ianuarie-februarie 1902, anexându-se şi două articole la raportul amintit, inclusiv acesta,(tradus din limba maghiară - n.n.): "N-avem şcoli" şi "Să ne concentrăm". Ce-l de-al treilea articol, "Care-i scopul?", nu-l deţinem în raportul amintit. (8) (vezi anexele I-III -n.n.)

Ziarul, ce apărea în capitala României de la 1 ianuarie 1902, avea ca redactor responsabil, propietar şi editor pe preotul catolic maghiar Balinth Ianos de la biserica Bărăţia, iar drept colaboratori pe aproape "toţi preoţii, institutorii şi cantorii (dascăli - n.n.) maghiari din diferite capitale de judeţ şi alte localităţi din ţară, unde se găsesc colonii maghiare" (9), aceştia fiind "din provincie (România), Transilvania şi Ungaria" (10), printre aceştia figurând si "un Consilier Ministerial Ungar în pensiune" (11), precum şi "o listă cu toţi corespondenţii şi colaboratorii ziarului, anexată la acest raport" (12), mai precis din 11 localităţi din ţară şi Budapesta.

Pentru veridicitatea textului original, cât şi pentru o informare corectă şi netrunchiată a informaţiilor, inclusiv obiectivitate, cât şi dorinţa ca "cetitorul" - cum spunea cronicarul - să-şi dea singur cu părerea asupra gazetei care îndemnau pe "maghiarii din România (Vechiul Regat - n.n.) să se unească şi nimic să nu-i abată de la alipirea cu scumpa patrie şi naţiune maghiară", "serviciul militar în Ungaria", "şcoli şi biserici catolice în limba maghiară" şi altele, redăm în cele ce urmează, în sinteză, păstrând şi ortografia timpului, ineditele informaţii cuprinse în documentele de arhivă amintite.

Ziarul se intitula "Organ Social pentru Lăţirea Cunoşcinţelor" şi că "cele 9 numere de până acum însă dovedesc că titlul nu e conform cu caracterul adevărat al foii", după cum se va vedea, se urmăreşte ceva mai mult decât "lăţirea cunoşcinţelor". În adevăr, "atât din apelul publicat în numărul de probă, cât şi din articolele scrise în numerele următoare, rezultă că scopul urmărit de întemeietorii ziarului în frunte cu preotul Balinth este în primul naţional - aş putea spune şovinist - şi numai în al doilea rând social, bineînţeles - maghiar.

Aceasta va ieşi perfect de clar la iveală din părţile ce vor reproduce, dar mai ales din articolul de fond "Să ne concentrăm", publicat în numărul 3, ieşit din peană (pană - n.n.) altui preot de la Bărăţia, articol care arată totodată şi spiritul în care e redactată foaia. L-am tradus în întregime şi se află anexat la raport". (13)

Asupra "necesităţii d'a scoate un ziar maghiar se scriu mai multe articole, a căror leitmotiv e cam următorul: Maghiarii din România sunt supuşi pericolului să-şi piardă limba şi naţionalitatea lor, din causă că, cu tot cu numărul lor mare ei trăiesc rezleţi, între dânşii nu există raporturile de reciprocitate necesare; ei nu sunt pătrunşi de sentimentul solidarităţii naţionale(sic!), din care cauză ei n-au o viaţă socială proprie maghiară; apoi, ei n-au şcoli şi biserici suficiente maghiare, care sunt scutul şi pavăza naţionalităţii lor." (14) În continuare se arată că ziarul îşi propune "să lupte pentru scăparea de la peire a maghiarismului ameninţat în România, pentru cultivarea şi dezvoltarea sentimentului solidarităţii naţionale maghiare, pentru crearea şi cimentarea unei vieţi sociale maghiare, pentru înfiinţarea de şcoli şi biserici catolice maghiare", iar ziarul va mai "purta grijă de interesele materiale şi ecoomice ale conaţionalilor săi, le va da îndrumări în afacerile lor civile, militare(?) etc." (15)

Mai departe, spune Demetrescu, "las să grăiască ziarul", prin care se spune că "scopul acestei foi - zice preotul Balinth în apelul publicat de probă - este să ferim pe conaţionalii noştri de peire, să discutăm în colonele(coloanele - n.n.) ei asupra nevoilor noastre, ca astfel discutând, suferinţele noastre să fie înţelese, trebuinţele noastre cunoscute şi aici şi în depărtare(în afara graniţelor noastre, în special în Ungaria - n.n.), de aceia, pe care îi interesează şi cari sunt în măsură a ne alina durerile şi a contribui la acoperirea trebuinţelor noastre. Cam cine sunt cei din depărtare cari sunt interesaţi de sortea maghiarilor din ţară şi cari au putinţa de a le alina durerile şi a subveni la trebuinţele lor cred că e uşor de înţeles.

Rămâne să ni se spună care sunt anume acele trebuinţe; iată-le: Nici o altă naţiune străină din câte trăiesc aici - zice preotul Balinth - nu o duce aşa de greu ca noi maghiarii, care suntem cu totul lipsiţi de instituţiile culturale.

Dacă numai ne cugetăm la şcolile noastre, ne cuprinde groaza când vedem că colonii minuscule cum e cea italiană, cehă sau bulgară au şcoli înfloritoare - ne mai vorbind de cea franceză şi germană, căci şcolile acestora stau mai presus de toate celelalte - iar noi maghiarii care formăm o colonie de aproape 40.000 de suflete (e vorba de Bucureşti - n.n.) n-avem decât o singură şcoală - şi aceasta întreţinută cu jertfele aduse de biserica protestantă(nu se spune de care biserică anume, dar probabil de cea din Ungaria); iar în această şcoală nu pote cuprinde mai mult de 160 de elevi, câţi prevede legea". (16) Unul din scopurile acestei foi- ne spune în continuare autorul raportului - "este doar de a discuta cum s-ar putea rezolva această chestiune arzătoare dacă nu altcum, apoi pe cale de asociaţii, căci nouă ne trebuiesc atâtea şcoli câte suburbii are Bucureşcii".(17)

În legătură cu problematica şcolilor - zice acelaşi preot - "trebuie să discutăm, avem de făcut pentru băieţii noştri care învaţă la meserie", spunându-se că orice părinte "nu rămâne îngrijat(îngrijorat - n.n.) şi cum să nu-i sângere inima când vede pe copilul lui, pe care l-a dat la meserie, in cei 4 - 5 ani de ucenicie uită tot ce cu multă cheltuială a învăţat la şcoală, din causă că nu există nici măcar o singură şcoală în care ucenicii de la meserie să primească barem dumineca şi în zilele de sărbători câte o oră de instrucţie. Asupra chestiunii şcolilor ziarul revine la diferite ocasii; în numărul 6 are chiar un articol special: "N-avem şcoli", care în traducere se află anexat la raport". (18)

Se mai vorbeşte în continuarea apelului "despre viaţa socială care lâncezăşte, despre societăţile maghiare cari sunt necunoscute de maghiar" şi "cari din această causă se grupează în jurul societăţilor altor naţionalităţi străine", neuitându-se a se spune să se treacă peste "animosităţile confesionale" ce există între "maghiarii catolici şi reformaţi, cari nu pot suferi pe cei dintâi" şi că numai "unirea duce la învingere, de aceia deosebirea de religie să nu ne despartă pe teren social, ci să ne unească cugetul că cu toţi suntem maghiari. Dacă ne vom uni în acest cuget, vom ajunge la rezultate bune pentru bisericile, şcolile şi societăţile noastre; fără unire, dragoste şi încredere reciprocă, nici odată nu vom ajunge la nimic". (19)

Acesta ar fi programul "tras de redactorul foii, preotul Balinth, venind apoi cantorul Vizi Dencs, tot de la Bărăţia, care într-o serie de articoli "De ce avem trebuinţă de o foaie săptămânală", arată şi el "cât de folositoare poate fi o foie intereselor sociale, culturale şi bisericeşti ale coloniei maghiare" (20), printre altele aducându-se într-un al şaselea articol "problema înfiinţării unei parohii catolice maghiare şi aduce osanale episcopului Hornstein care-i sprijineşte atât de călduros întru realizarea acestui deziderat al ungurilor". (21) Din toate cele spuse mai înainte, cu înfiinţarea şcolilor şi bisericilor catolice maghiare, parcă se mai poartă şi în zilele noastre, cum ar fi pentru "ceangăii" din Moldova. Ba mai mult, în articolul "Care-i scopul", preotul Balinth, după ce "cu ore-care mâhnire constată că se găsesc maghiarii stabiliţi aici, cari şi-au uitat de patria şi naţionalitatea lor, ba chiar să-şi ascundă originea şi nu vor ca copii lor să mai vorbească limba mamei, îşi propune să-i scoată pe aceştia şi pe alţii care i-ar urma, din rătăcire. Va dovedi clar că, contrar bibliei, care zice că nimeni nu pote să slujească d-odată la doi stăpâni, pote cineva să iubească două patrii de odată. În acest scop el arată care sunt drepturile civile(?) şi cealaltă care ne dă pâine.

Prima parte a chestiunii, adică cum trebuie cineva să-şi împlinească datoriile cătră patria maghiară care-i apără drepturile civile, o rezolvă părintele Balinth în nr. 7 al foii în aşa chip, că-i îndeamnă pe toţi flăcăii maghiari să-şi facă serviciul militar în Ungaria, căci dacă serviciul militar trebuie făcut fie aici fie în patrie, apoi maghiarii (inclusiv ceangăii - n.n.) să prefere al face în Ungaria". (22)

Aşadar patria maghiarilor sau a ceangăilor, cum li se mai spune catolicilor din Moldova, este Ungaria şi nu România. Fără comentarii! Amintim totuşi celor "uituci" că autoritatea politică românească i-a recunoscut juridic ca pământeni pe locuitorii catolici, statut consfinţit prin articolele Constituţiei din 1866. (23)

"Notez, spune raportul lui D. A. Sturza, că în acest articol preotul-redactor face o teorie întreagă a diferitelor drepturi în care dă la iveală o ignoranţă potentă în materie de drept şi face o confuzie de noţiuni - mai mult decât naivă"(24), iar articolul nu-i lipsit de "tirade patriotice maghiare...Partea a doua, adecă cum trebuie maghiarii să-şi îndeplinească datoria faţă de patria care le dă pâine, a rămas până acum nedeslegată". (25)

După ce în alte articole "se ocupă de chestiuni ce privesc interesele meseriaşilor şi care previne pe compatrioţi să-şi deschidă bine ochii când acordă cuiva credit (se subînţelege că nu românilor - n.n.)" (26). Totodată se mai arată că "limba în care e scris ziarul e întradins populară, ca să pătrundă la inima fiecăruia. Modul de expunere e clar, aşa că cel din urmă cititor maghiar poate să înţeleagă. În frază e multă căldură şi cu colorit de şovinism, precaut însă când discută chestiuni mai gingaşe. Impresia ce-mi lasă ziarul - spune acelaşi Demetrescu - e că directorul, precum şi cei din jurul său sunt perfect de conştienţi de ceea ce vor". (27)

În încheierea acestui raport, se mai spune că se observă că "ziarul primeşte atât din ţară cât şi din Ungaria, scrisori de aderenţă pline de cuvinte de încurajare, cărora redacţia le răspunde la "Poşta redacţiei". Şi ca lucrurile să fie şi mai "clare", ziarul şovinismului maghiar, deosebit de virulent odată cu instaurarea dualismului austro-ungar din anul 1867, mai reproduce şi o scrisoare a "unui domn din Budapesta, Rubinzi Jozseff, om de litere, care a fost în doua rânduri, cu scop de a face studii limbistice la "ceangăii" din Moldova", intitulată "Scrisoare către redactorul foii", aducând "laude" la adresa întemeietorului, îi îndeamnă pe maghiari (ceangăi - n.n.) să cultive limba lor (aşa cum fac şi în zilele noastre unele studii şi publicaţii din ţară şi străinătate - n.n.), să se unească şi nimic să nu-i abată de la alipirea către scumpa patrie şi naţiune maghiară. Ca model de patriot "învăţătorul" specializat în "limbistica ceangăiască", aduce pe un oarecare Martonaş Antal, din părţile Romanului, care "cu toate persecuţiile suferite nu odată a rămas neclintit în iubirea lui de neam şi patrie(normal că neamul este cel maghiar iar patria Ungaria - n.n.)". Nu lipseşte să-şi dăscălească puţin pe "persecutorii" lui Martonaş, zicând că el ştie "ce supus, harnic, cinstit şi dezinteresat al României este Martonaş, că cum simte inima lui, nu importă pe nimene şi că nimeni n-are drept să-i amărască viaţa şi de altcum destul de zbuciumată pentru sentimentele lui".(28)

Tot în fondul de arhivă amintit, Sturdza-Miclăuşeni, sunt informaţii deosebit de interesante cu privire la relaţiile româno-ungare, politica Ungariei în Balcani, despre aşa numitul "iredentismul român", etc., în ziarele menţionate la începutul comunicării noastre, tot şovine. Toate se referă la perioada în discuţie, la expunerea ministrului de externe austro-ungar, Baronul de Achrenthal, care reprezintă "o otravă pentru delegaţii maghiari si este curios că aceşti delegaţi au aplaudat pe ministrul de externe trădând principiile lor paşoptiste (era ungur acest ministru - n.n.). Unde a rămas suveranitatea Ungariei şi a limbii maghiare?? Unde a rămas paritatea, drapelul şi emblema ungară?? Curuţii au aplaudat politica Ministerului de Externe şi au aplaudat faptul că Muscalul (Rusia - n.n.) sau Românul, încălecând la miezul nopţii ajunge în zori de zi în Carpaţii Ardealului". Pe la noi, zice "A Nap" ("Ziua" - jurnal de opoziţie, organul lui Zoltan Lenguel), în părţile ardelene ne poate lua dracul, muscalul sau românul, căci miniştrii imperiali n-au votat nici o lăscae pentru fortificarea Ardealului. În toate şcolile româneşti şi in cabinetul Regelui român atârnă harta reprezentând România până la Tisa. Ce-i pasă însă ministrului de externe de iredentismul român! El se ocupă de Maroc şi paşoptiştii aplaudează..." (29)

La fel "A Hir" ("Vestea" - jurnal de opozitie şi scandal) critică mai mult expunerea aceluiaşi ministru, întrucât "nu pomeneşte nici un cuvânt de drepturile limbii maghiare în birourile Consulatelor din străinătate şi protecţia respectuoasă a maghiarilor la aşa zisele Consulate". (30)

Ziarul "Budapesti Naplo" ("Jurnalul de Budapesta" - organ de opoziţie) insistă cu privire la expunerea în discuţie că nevoia cea mai mare este "tăria armatei pentru care fireşte îi trebuie cheltuieli noi". (31) Se pare că cel mai "cuminte", în privinţa baronului şi cuvântului său a fost ziarul "Magyarorszag" ("Ungaria" - organ al partidului comunist), abţinându-se de la orice critică sau comentariu". (32)

În concluzie, toate acestea Qui prodest (pentru cine foloseşte)?

Este foarte simplu şi clar: şovinismului maghiar din acea perioadă, a începutului de veac XX, care a avut mereu "ceva" cu românii în primul şi în al doilea război mondial, "năravul" ca să spunem aşa, continuând şi în zilele noastre, chiar dacă cuvântul folosit nu-i prea academic. În susţinerea celor afirmate, vine şi ne susţine "Scrisoarea Episcopului catolic de Iaşi către Ministerul de Externe Român", din 22 mai 1902, prin care se arată că, "Guvernul Român urmând exemplul dat de vechii Principi români, a aprobat în totdeauna donaţiile făcute în favoarea Bisericii catolice"(33). Acelaşi lucru se poate spune şi despre şcolile catolice, asociaţii culturale şi profesionale, ziare şi reviste în limba naţionalităţilor conlocuitoare din România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi veacul XX, continuând şi în zilele noastre, nepunându-se nici un fel de restricţie, dar respectându-se prevederile Constituţiei României de ieri, de azi şi de mâine.

Important este faptul că ei, catolicii, au conştientizat că sunt pământeni în Moldova, să-şi demonstreze loialitatea faţă de statul român, ceea ce a condus la recunoaşterea pentru ei a unui statul de egalitate cu populaţia ortodoxă. (34) Aceştia şi-au afirmat loialitatea faţă de ţară şi au probat-o prin participarea alături de majoritarii ortodocşi la evenimentele care au jalonat devenirea istorică a României, cum ar fi cele din veacul XIX: Unirea Moldovei cu Ţara românească (1859), Războiul de Independenţă(1877-1878), cât şi cele care au urmat în secolul XX.

Aşadar, în condiţiile amplificării intereselor maghiarilor privind starea "ceangăilor" din Moldova, promovării stereotipului "catolic = ungur sau ceangău", respectiv "ortodox = român", maghiarii din ţară şi din Ungaria continuă să se plângă de "lipsa conştiinţei maghiare", inclusiv de catolicii din spaţiul moldav incluşi într-o "imaginară minoritate etnică", considerând Moldova ca "marele cimitir al magiarilor" (35), începând cu aşa numita problemă a "ceangăismului" inventată Peter Zold, încă de la 1766 (36) şi continuând până în zilele noastre. Nu întâmplător ziarele şovine budapestene amintite în ultima parte aduc la vremea în discuţie, despre "iredentismul român", legându-se de harta ce cuprindea România până la Tisa. Acesta a fost adevărul istoric: ungurii au venit în această parte a Europei ca ocupanţi. Unii autori maghiari vor şi în zilele noastre sau arată că Ungaria are dreptul de a-şi extinde teritoriile până la Nistru. Noi le sugerăm, acelor minţi înfierbântate şi clocotind de şovinism şi revizionism, să meargă până în Urali, de unde au venit, ca populaţie migratoare de origine fino-ugrică (huni-n.n.). Dixi!



Note



1. Mihai Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, p. 102

2. Idem

3. Milton G. Lehrer, Ardealul pământ românesc (Problema Ardealului văzută de un american), ediţie complet îngrijită de Edith Lehrer şi Ion Pătroiu, Editura Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991, p.250

4. Mihai Stratulat, op. cit., p. 114

5. Idem

6. Ibidem, p. 113

7. Direcţia Judeţului Neamţ a Arhivelor Naţionale, Fond familial "Sturdza-Miclăuşeni", dosar 130/1901-1902, r.9-10

8. Ibidem, f.2-3

9. Ibidem, f.2

10. Idem

11. Idem

12. Idem

13. Idem

14. Ibidem, f.2 verso

15. Idem

16. Idem

17. Ibidem, f.3

18. Idem

19. Ibidem, f.3 verso

20. Idem

21. Idem

22. Ibidem, f.4

23. Anton Coşa, Cleja. Monografie etnografică, Bacău, Editura Semne, 2001, p.34

24. D.J.N.A.N., fond familial cit., f.4

25. Idem

26. Idem

27. Ibidem, f.10

28. Idem

29. Ibidem, f.10

30. Ibidem, f.9 verso

31. Ibidem, f.9

32. Idem

33. Ibidem, f.8

34. Anton Coşa, op.cit., p.34

35. Ibidem, p.35

36. Dumintru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1985,p.23