Monumente comemorative ale eroilor neamului din judeţele Harghita şi Covasna PDF Imprimare Email

Monumente comemorative ale eroilor neamului din judeţele Harghita şi Covasna
forumharghitacovasna.ro


Marian Nencescu
Direcţia Informare şi Relaţii Publice

(în "ANGVSTIA", nr. 10, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2006, p. 227-234)

1. Întoarcerea la eroi

La 8 septembrie 1994, Armata Română dezvelea o placă de marmură pe faţada primăriei din municipiul Sfântul Gheorghe, judeţul Covasna, în memoria sacrificiului ostaşilor care au eliberat oraşul de ocupaţia hortystă. Se împlineau 50 de ani de la acel eveniment. Cu acelaşi prilej, fusese renovat şi monumentul închinat locotenentului David Păiuş, de la Arcuş. Făcuse parte din Divizia 1 Vânători de Munte, şi murise la 7 septembrie 1944, în luptele pentru cucerirea cotei 620,2, din apropiere.


Dacă la ceremonia religioasă de la Arcuş participaseră doar câţiva foşti camarazi de arme, soţia şi fiica eroului şi, evident reprezentanţi ai unităţii de vânători de munte din localitate, la festivitatea din 8 septembrie, din centrul oraşului Sfântul Gheorghe, asistenţa părea la fel de redusă. Ca ziarist militar, am pus întrebări. Răspunsurile, ocolite şi reţinute nu m-au convins. Nu puteam atunci înţelege reţinerea, poate chiar grija autorităţilor de a nu exagera cu o ceremonie publică de cinstire a eroilor, de a nu supăra, de a nu "face valuri". Le fel de enigmatică părea însă lipsa de reacţie a publicului. Se părea că totul este pus sub un clopot de tăcere. Chiar şi cei care vorbeau româneşte stăteau parcă mai la margine, vădit reţinuţi. Era un semn de întrebare, pentru un oaspete nou venit. De atunci, am avut ocazia să vin în nenumărate rânduri în contact cu localnici din judeţele Harghita şi Covasna, cu militari, jurnalişti, istorici, arhivişti şi preoţi, cu reprezentanţi ai autorităţilor publice locale. Reacţia diferea în funcţie de temperament, de gradul de educaţie, dar avea un numitor comun: fiecare etnie cu eroii săi, ca să ne păstrăm în limitele temei abordate acum. Aşa să fie oare?



2. De la "cultul morţilor", la "cultul eroilor"

Cultul eroilor a apărut în Antichitate. Obiceiul ca şefii militari să fie înmormântaţi cu onoruri specifice este foarte vechi. De regulă, ceremonialul funerar includea utilizarea carului mortuar, împodobit cu panglici şi ghirlande, a cortegiului alcătuit din foşti camarazi ai defunctului, dar şi bocitoare ori femei care împărţeau apă, miere şi vin asistenţei. Toate aceste ceremonii aveau darul de a asigura defunctului un acces cât mai lesnicios spre "ţinutul lui Hades", acolo unde ajungeau doar "cei mai viteji, drepţi şi vrednici dintre eroi". Antichitatea greaco-latină asocia ţinutul morţilor cu "insulele fericirii, ale norocului şi păcii", respectiv Câmpiile Elizee. Acelaşi cult se practica, cu diferenţe locale, în spaţiul gotic, cu deosebirea că rolul de călăuză spre ţinutul lui Hades, îi revenea zeului Hermes, un fel de crainic şi vestitor al Tatălui ceresc (1).

Tot de atunci datează şi obiceiul împodobirii mormintelor - construite sub formă tumulară (movile artificiale, de pământ) sau marcate cu "stele" (stâlpi funerari) cu efigii, epitafuri sau imagini ale decedatului. Unele din aceste morminte, risipite practic în tot arealul carpato-dunăreano-pontic, conţin adevărate tezaure arheologice, piese de mare valoare ce fac faima multor muzee, inclusiv din unele capitole europene. Între divinităţile cele mai des invocate la ceremoniile funerare amintim pe Fraţii Dioscuri (Castor şi Pollux). Iconografia curentă îi înfăţişează călări, înarmaţi şi având deasupra capului un simbol magic - o stea, foarte asemănătoare cu aureolele sfinţilor creştini. "Stelele" votive descoperite în Dacia cuprind şi o altă imagine frecvent întâlnită - "cavalerul trac", un model de "erou" public în numele căruia se oficiau ceremonii funerare, însoţite de ospeţe rituale (op. cit.).

Cu timpul, ideologia cultică s-a materializat şi prin construirea unor monumente simbolice închinate memoriei eroilor, purtând denumirea de cenotafuri. Acestea nu conţineau şi rămăşiţele pământeşti ale persoanei decedate, ci aveau doar rolul de a perpetua memoria mortului, de a-i ajuta sufletul "să treacă Styxul". Un astfel de cenotaf este monumentul de la Adamclisi, construit de împăratul Traian în anul 106 e.n. pentru a celebra victoria împotriva "coaliţiei barbare", denumire ce identifica, în mod curent, populaţia geto-dacă autohtonă. Bogat împodobit cu sigle, trofee şi reliefuri, Tropheum Traiani (astăzi reconstruit) este un exemplu de monument cultic, în varianta oficială, promovată de Roma în scopul afirmării supremaţiei militare. De altfel, în acelaşi perimetru arheologic se mai află şi mormintele a 3800 de ostaşi romani, căzuţi în luptele din Dobrogea, dar şi al unui şef militar (local?), căzut ulterior pe câmpul de luptă.

Odată cu trecerea la religia creştină, locul "cavalerului trac" şi al fraţilor Dioscuri a fost luat de Sfântul Gheorghe - dragonoctonul (ucigătorul de balaur). În tradiţia populară, acest sfânt militar, fost comandant (general) roman în slujba împăratului Diocleţian (303-304 e.n.), convertit la creştinism şi decapitat din porunci imperiale pentru curajul de a-şi afirma credinţa în Hristos, a înlocuit modelul imagologic al "cavalerului trac". De altfel, moaştele sale au poposit inclusiv pe teritoriu românesc, fiind adăpostite la Mânăstirea Ciolanu, judeţul Buzău. Sub flamura Sfântului Gheorghe au dus jertfa martirajului Constantin Brâncoveanu şi cei patru copii ai săi, împreună cu sfetnicul Ianache, Mircea cel Bătrân şi marele voievod Ştefan al Moldovei, care şi-a înscris pe flamurile sale de luptă efigia sfântului, alături de chemarea:

"O, tu, luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, tu care eşti în nevoi şi nenorocire mare ajutor, primeşte şi de la noi această negociere, a smeritului tău rob, domnul Ioan Ştefan Voievod."



3. Sfinţii creştinătăţii şi martirii neamului

Sub ocrotirea divină a sfinţilor creştini, toţi eroii neamului, de la cei 48 de eroi martiri ai trupelor de pompieri, căzuţi în luptele din Bucureşti, la 13 septembrie 1848 şi înmormântaţi la 15 septembrie la Biserica Sfântul Gheorghe "Farmazon" de pe fostul Pod de Pământ (actual, Calea Plevnei), continuând cu miile de eroi de la Plevna, Griviţa şi Smârdan, din Războiul de Independenţă (1877-78) şi cu ostaşii care s-au avântat "uşori ca şoimul ce zboară de la munte", pe crestele Carpaţilor, în Sfânta zi de Duminică 15 august 1916, ca să-i elibereze pe fraţii ardeleni.

Ei şi-au adus jertfa de sânge, sfidând moartea şi pe vrăjmaşi deopotrivă, înscriind răsunătoare pagini de istorie. Fără sacrificiul lor nu am mai fi cunoscut, poate, momentul înălţător al marii Uniri, "izbând dreptului şi a dreptăţii", cum o numea Nicolae Iorga. Tributul de sânge pentru victoria finală, consemnat în documentele oficiale, este cutremurător: 800.000 de eroi - morţi răniţi şi dispăruţi. Acesta a fost preţul de sânge al Unirii.



4. Cinstirea eroilor - o reparaţie morală

După întâiul război mondial, ţara întreagă era un cimitir. Iată cum descrie publicaţia "Cultul eroilor" acele vremuri: "Pe câmpii, în crânguri, prin sate, prin munţi sau pe un platou neted se isca câte o cruce cioplită primitiv, atât cât îi mai rămăsese unui camarad grăbit să o ridice. Iar la căpătâi, era un nume şters ca un izvod şi un mănunchi de flori de câmp …" (2)

Ca urmare a faptului că mulţi săteni trecuseră la arăturile de primăvară, trăgând brazdă direct peste morminte, de teamă să nu le rechiziţioneze statul pământurile, Marele Stat Major a ordonat (O.St.M. nr. 5262/1919) ca toţi jandarmii rurali să ia de urgenţă măsura "identificării tuturor mormintelor şi îngropării creştineşti a osemintelor risipite". Această dispoziţie, adusă la îndeplinire împreună cu preoţii şi învăţătorii de la sate, a constituie prima îndatorire publică ce a revenit autorităţilor recent instalate în teritoriul unit al României Mari. Odată cu identificarea mormintelor s-a procedat la adunarea primelor date privind numărul morţilor. Jandarmii rurali aveau chiar ordin să ia măsuri împotriva celor care nu se conformau. Totodată s-a dispus ca mormintele vremelnice să fie înlocuite prin "opere comemorative durabile". Rolul de a coordona această acţiune, a revenit, conform legii, "Societăţii pentru monumentele eroilor căzuţi în război", patronată de Regina Maria (înfiinţată la 12 septembrie 1919). Din comitetul director mai făceau parte patriarhul primat al României - Miron Cristea - reprezentanţi ai Armatei şi ai Jandarmeriei, dar şi un comitet de doamne, reprezentând ceea ce s-ar putea numi astăzi "societatea civilă".

Ulterior, în 1920, a fost adoptată "Legea pentru cinstirea eroilor căzuţi", având drept obiectiv "identificarea mormintelor şi realizarea de lucrări de amenajare şi înfrumuseţare". În baza acestei noi legi, au fost înălţate, în toată ţara, lucrări de artă pentru eternizarea memoriei ostaşilor căzuţi pe front. Cu acelaşi prilej s-a luat pedepsirea cazurilor de profanare a mormintelor.

La nivelul comunelor rurale s-a instituit "Cartea de Aur", care urma să cuprindă numele tuturor eroilor locali, iar, la rândul lor, familiile eroilor urmau să primească o Diplomă specială iar pe case trebuia aplicat "Semnul aducerii aminte", un însemn fabricat din bronz sau ceramică. Cu acelaşi prilej s-a instituit şi sărbătorea naţională Ziua Eroilor, omagiată anual de Înălţarea Domnului (a 40-a zi, după Sfintele Paşti).

Timp de peste două decenii, Societatea "Cultul eroilor" a ridicat pe tot teritoriul României, cu sprijinul autorităţilor locale, dar şi al unor donatori cu dare de mână, numeroase mausolee, cimitire de război, cenotafuri, alte opere comemorative şi însemne de război specifice. Lista acestora este impresionantă. Vom aminti doar Arcul de Triumf, mausoleele de la Mărăşeşti şi Focşani, ansamblul de la Târgu Jiu, Crucea de pe Caraiman, dar şi alte monumente, astăzi demolate, de la Oradea, Cernăuţi etc.

În judeţele Harghita şi Covasna s-au construit, între anii 1920-1938, următoarele monumente şi cimitire de război (3):

· Cimitirul din municipiul Miercurea-Ciuc; construit în anul 1928; adăposteşte mormintele a 1123 ostaşi din primul război mondial (644 identificaţi, 479 neidentificaţi); între aceştia doar 35 sunt români; în preajma cimitirului s-a plantat, în 1928 o lizieră de brazi;

· Mausoleul şi cimitirul eroilor din Odorheiu Secuiesc; construit pe dealul Cuvar, în 1929; în faţa mausoleului, în partea dreaptă, sunt 8 morminte ale ostaşilor români, din primul război, în spate sunt 35 de morminte ale ostaşilor din al II-lea război;

· Mausoleul de la Topliţa (situat la 8 km de oraş); cuprinde osemintele a 771 ostaşi români din primul război şi a 3 ostaşi din al II-lea război;

· Cimitirul din Bilbor, judeţul Harghita; cuprinde o groapă comună şi alte 60 de morminte individuale; în 1972, elevii de la şcoala generală din localitate, împreună cu cadrele didactice, au ridicat în cimitirul de la Bilbor o cruce grosolană, din fier-beton pe care au aplicat o placă de tablă, rudimentar executată, cu următorul text: "Ostaşi eroi din divizia comandată de generalul Moşoiu - cu jertfa voastră de sânge aţi realizat idealul de veacuri - Unitatea naţională".

· Cimitirul din Pângăraţi, judeţul Harghita (la 21 km de Gheorghieni, spre Lacul Roşu); cuprinde mormintele a 132 ostaşi (un singur ostaş este identificat, după cruce, Moldoveanu Iosif); se mai păstrează doar o placă de marmură cu înscrisul "1914-1918 Dănţuraş", vechea denumire a localităţii;

· Mormântul soldatului Vasile Moraru, căzut la datorie în august 1916, în satul Porumbenii Mici, judeţul Harghita; este îngrijit de personalul Haltei CFR Porumbenii Mici;

· Mormântul comun a 2 ostaşi români neidentificaţi - comuna Secuieni, judeţul Harghita;

· Mormintele din comuna Frumoasa, judeţul Harghita, situate în curtea bisericii ortodoxe; aici sunt îngropaţi 5 ostaşi (caporalul Benga G. Ioan, caporalul Cislaru V. Constantin, soldatul Călăican V. Alexandru, soldatul Schelaride N. Nicolae şi soldatul Ţintea N. Nicolae);

· Mormintele a 3 ostaşi români, în Cimitirul din satul Lunca, judeţul Harghita;

Recapitulând, în judeţele Harghita şi Covasna a existat până la mijlocul deceniului şapte al secolului trecut, un mare număr de cimitire, mausolee şi morminte de război, cu mult mai numeroase decât cele consemnate în monografii oficiale. De altfel, o lucrare "clasică" în domeniu (4) consemnează prezenţa, în judeţul Covasna a 15 monumente (5 româneşti, între care 2 dedicate lui Nicolae Bălcescu şi unul trecerii lui Mihai Viteazul prin secuime - ansamblul monumental de la Sfântul Gheorghe), iar în judeţul Harghita - 10 monumente (3 româneşti, respectiv mausoleele şi cimitirele de la Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc şi Topliţa). Istoriografia oficială, din teama de a nu leza etnia majoritară în aceste judeţe, a evitat "cu eleganţă" orice referire la eroii români. De altfel, însuşi termenul de "eroi de război" era înlocuit cu acela de "luptători antifascişti şi pentru libertate şi democraţie", iar Ziua Eroilor, a devenit, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 117/23 octombrie 1975, Ziua de 9 Mai. Abia după Revoluţia din 1989 s-a revenit la tradiţionala Înălţare, aşa cum apare în practica ortodoxă.

În fapt, numărul monumentelor şi mormintelor de război acoperă, în judeţele menţionate, practic tot arealul locuit de români. Curţile bisericilor ortodoxe din localităţile Sita Buzăului, Mărtăuş, Zagon, Magheruş, Dobârlău, Teiu şi altele, pentru a ne referi doar la judeţul Covasna, adăpostesc morminte de eroi de război români.

Acelaşi lucru este valabil pentru judeţul Harghita, cu referire directă la bisericile din localităţile Corbu, Sărmaş, Subcetate, Tulgheş, Sânmartin, Călăuţaş, Dăneşti, Lunca de Jos etc.

O statistică neoficială, întocmită în 1984 de specialişti de la fostul Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste, la cererea Ministerului Apărării Naţionale, nepublicată (3), consemnează existenţa, în judeţul Covasna, a 2 cimitire din al II-lea război mondial, 5 monumente şi 37 morminte ale ostaşilor români, iar în judeţul Harghita 4 cimitire, din ambele războaie, 3 monumente şi 95 de morminte.

Cu totul alta este situaţia atunci când ne referim la starea fizică a acestor monumente. Acelaşi raport (op. cit.) consemnează, cităm:

"Majoritatea acestor monumente sunt îngrijite, iar organele publice locale au luat, de-a lungul anilor măsuri de reparare, întreţinere şi valorificare."

Cu menţiunea că mormintele respective aparţin ostaşilor de etnie maghiară, foşti combatanţi în armata austro-ungară sau în trupele hortyste, situaţia ostaşilor români este cu totul alta. Iată câteva constatări: au dispărut însemnele şi înscrisurile; au fost modificate, fără aprobare, planurile întocmite de constructori; lipsesc, în majoritatea cazurilor, căile de acces la majoritatea cimitirelor şi operelor comemorative, la fel plăcuţele indicatoare.

Se mai semnalează că, în 1975 s-au alocat 70.000 lei pentru restaurarea mausoleului de la Odorheiu Secuiesc, dar "fără un rezultat vizibil" (s-au făcut lucruri superficiale, zugrăveli şi tencuieli de mântuială). Mai grav este că, sub pretextul restaurării, a fost modificată forma şi structura iniţială a mausoleului şi au "dispărut complet" crucile ostaşilor români din primul război mondial. La Bilbor, mormintele individuale au fost distruse, iar în locul însemnelor de căpătâi au fost puse pietre. La Pângăraţi, crucile ostaşilor români sunt în paragină, iar în Frumoasa nici nu mai sunt semne de căpătâi, iar mormintele sunt "ca nişte moviliţe". La Tarcău lipsesc plăcile memoriale iniţiale, fiind înlocuite din plăci de beton nefinisat.

Cel mai grav act de profanare a avut loc la cimitirul din Odorheiu Secuiesc. În anii 1962 şi 1982 a fost spartă uşa de acces, iar osemintele au fost aruncate la gunoi, de unde au fost recuperate parţial.

"Osemintele au fost recuperate şi introduse în mausoleu de cetăţeni cu frica lui Dumnezeu" se spune în Raportul menţionat, iar aceste fapte se petreceau în plină "epocă de aur" ceauşistă!

Concluzia o găsim într-o lucrare publicată în 2004 (5). În judeţul Covasna există în prezent 72 de momente comemorative maghiare şi 29 plăci comemorative, iar în Harghita 104 monumente şi 73 plăci comemorative. Cât despre numărul şi starea monumentelor şi mormintelor româneşti, nu mai avem nimic de spus!



5. Eroi ai Internelor, căzuţi în uitare

La 8 iunie 2000, după îndelungi tratative şi stratageme, era dezvelit, în comuna Aita Mare, din judeţul Covasna primul monument dedicat jandarmilor români din zonă, construit după război. În fapt este vorba de o restituire istorică. În 1921, doi jandarmi din Compania de Jandarmi Sfântu Gheorghe, plutonierul Ioan Tatu şi sergentul instructor Ioan Grindeanu au fost ucişi în timp ce urmăreau un infractor periculos. Asasinii au fost urmăriţi, judecaţi dar nu au făcut o zi de puşcărie, refugiindu-se în cele din urmă în Ungaria. Şase ani mai târziu, la 2 octombrie 1927, monumentul dedicat jertfei celor doi jandarmi era finalizat şi sfinţit. În 1940, la retragerea autorităţilor române era în bună stare, dar odată cu ocupaţia hortystă avea să fie dezafectat. Reînnodând firul tradiţiei, monumentul a fost reconstituit, după proiectul iniţial, prin strădania jandarmilor covăsneni, fiind amplasat în parcul din faţa primăriei locale.

Un alt monument din oraşul Sfântu Gheorghe, situat în faţa sediului Inspectoratului Judeţean de Poliţie este dedicat "memoriei poliţiştilor trecuţi în nefiinţă". Monumentul a fost inaugurat în 1996, în prezenţa P.S. Ioan, episcopul Harghitei şi Covasnei, cu prilejul Zilei Poliţiei. Fără a face o trimitere directă la fapte şi întâmplări din istoria recentă a României, din mărturia fostului şef al Miliţiei Judeţene Covasna, colonelul (r) Gavril Ardeleanu, monumentul este dedicat inclusiv maiorului Aurel Agache, fost şef al formaţiunii economice de la Miliţia oraşului Târgu Secuiesc, ucis în mod bestial în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Mărturii oficiale semnalează că ofiţerul a fost victima unui grup de 5 indivizi de etnie maghiară, care l-au scos din sediul Miliţiei, l-au lovit fără milă, până la deces. Apoi, cadavrul a fost profanat, fiind expus câteva ore în piaţa oraşului Tg. Secuiesc, timp în care mai multe persoane l-au scuipat şi l-au lovit cu picioarele.

Mormântul maiorului Ion Aurel Agache se află în comuna Podul-Turcului, din judeţul Bacău (5). În acelaşi timp, asasinii au fost judecaţi, condamnaţi.

În comuna Sântion Lunca la moara din localitate se află o placă comemorativă, dezvelită în 1971, cu următorul text: "Aici a căzut la datorie, în lupta cu flăcările, pentru salvarea morii, soldatul Vasile Popiuc, din Compania de Pompieri Sfântu Gheorghe". Soldatul Vasile Popiuc a murit pe timp de pace, la 25 august 1969, în timp ce salva vieţi omeneşti. Este înmormântat în comuna Moldova-Suliţa, judeţul Suceava.

La Miercurea-Ciuc, în faţa sediului Poliţiei judeţene a fost înălţat un monument, care nu face referire la nici un erou, nominalizat în mod direct.

Un alt erou al Ministerului Administraţiei şi Internelor, ce nu are nici măcar parte de o placă memorială este fostul plutonier de poliţie Liviu-Teofil Chenchişan. Acesta lucra, în 1989, ca şef de post în comuna Dealu, judeţul Harghita. A fost agresat de patru infractori din comună, de naţionalitate maghiară, fiind ucis în bătaie, apoi, cadavrul, incendiat, a fost părăsit într-o curte din localitate. Soţia subofiţerului şi cei doi copii minori au fost salvaţi de câţiva cetăţeni cu suflet generos, ulterior părăsind definitiv judeţul Harghita. Fostul subofiţer este înmormântat în cimitirul din localitatea Beclean, judeţul Bistriţa, iar asasinii au fost graţiaţi.

Sintetizând datele expuse până aici, putem avansa şi câteva concluzii referitoare la situaţia monumentelor dedicate eroilor Ministerului Administraţiei şi Internelor în zona analizată. Astfel: pentru jandarmi, pompieri şi poliţişti nu s-au construit monumente care să facă trimitere la perioada interbelică; jertfele omeneşti şi sacrificiile produse pe timp de pace au fost, în cele mai multe cazuri ascunse, negate, minimalizate; nu s-au înălţat monumente şi nu s-au aplicat însemne la căpătâiul eroilor căzuţi în campania din est (în timp ce foştii combatanţi, etnici maghiari au beneficiat, în unele cazuri de asemenea privilegii (3); multe construcţii semnalate în urmă cu 2-3 decenii au dispărut sau se află într-un stadiu avansat de degradare; în nici o lucrare de specialitate nu se fac referiri la starea monumentelor, la "intervenţiile" de ordin arhitectural şi constructiv făcute de-a lungul anilor, unele cu totul neispirate şi chiar făcute cu rea voinţă.

Multe sunt însă situaţiile similare, când fapte care, în mod normal nu pot fi date uitării, sunt pur şi simplu negate, eludate sau ascunse. Sângele morţilor cere însă dreptate. Nu pentru noi, ci pentru urmaşii noştri, pentru cei ce vor veni şi ne vor judeca. Poate că atunci vor ieşi la lumină şi alte fapte şi întâmplări, numărul crucilor, al monumentelor şi însemnelor comemorative va spori semnificativ.. Atunci când se va scrie istoria reală a convieţuirii interetnice din aceste judeţe, când vor dispărea patimile şi se vor şterge rivalităţile, vom avea şi noi prilejul să ne numărăm şi să ne cinstim eroii.



6. Intrarea în normalitate

Am semnalat în această lucrare câteva monumente şi morminte de război din perimetrul judeţelor Harghita şi Covasna, dar mai ales am urmărit destinul lor, de la inaugurare şi până în prezent. S-a subliniat, în primul rând lipsa unor monumente semnificative privind sacrificiul unei anumite categorii de militari şi funcţionari ai statului, starea jalnică a celor care încă mai există, delăsarea autorităţilor, dar şi lipsa de interes, în ultimă instanţă de spirit gospodăresc, a celor cărora le sunt adresate monumentele respective. De bine de rău, astăzi există condiţii pentru realizarea de noi monumente, pentru restaurarea şi punerea în valoare a celor vechi. Cadrul legal permite demararea de "noi construcţii". De asemenea arhitecţii, artiştii plastici, edilii localităţilor au mână liberă să treacă la treabă. Entuziasm a existat, la fel şi voinţă publică. Rezultatele însă contrariază. Au apărut mai puţine monumente decât speram şi de cele mai multe ori contestate chiar de publicul beneficiar. Încă o dată s-a dovedit că nu libertatea de creaţie a lipsit artiştilor, ci chiar lipsa de rezonanţă cu subiectul abordat. În fond, se poate acuza direct lipsa de har, tratarea prea "abstractă", excesiv "estetizată" a unor subiecte de interes public, cum ar fi sacrificiul, devotamentul, curajul civic. Avem, din păcate, prea puţine monumente de artă dedicate eroismului civic. Multe fapte din trecut şi din contemporaneitate riscă să dispară definitiv din conştiinţa publică. Exemple de eroi, modele de comportament, pilde de eroism rămân, din motive mai multe sau mai puţin subiective, în afara perimetrului public.

Credem cu tărie că, cel puţin în acest domeniu nu ar trebui să funcţioneze criteriile etnice. Ca reprezentanţi ai unui serviciu specializat din Ministerul Administraţiei şi Internelor ne-am bucura ca între iniţiativele locale să figureze şi înălţarea unor monumente pentru poliţişti, pompieri, jandarmi, etnici maghiari, sau aparţinând altor naţionalităţi, care au fost modele de comportament şi curaj civic, jertfindu-şi viaţa pentru binele public.

Grija pentru ridicarea şi punerea în valoare a actualelor şi viitoarelor monumente aparţine, în primul rând, colectivităţilor locale. Este bine şi în spirit european să păstrăm memoria publică integrală, să tratăm trecutul şi prezentul fără nici o nuanţă de părtinire, mai ales că monumentele sunt o oglindă a conştiinţei publice. Aşa cum întotdeauna adevărul iese la iveală, ascunderea sau falsificarea lui se răzbună într-o zi. Comportamentul cetăţenilor, chiar dacă nu ne convine la un moment dat, se poate schimba. Iar atunci, atitudinea autorităţilor nu mai are nici o justificare. Grija pentru construirea şi îngrijirea monumentelor aparţine, desigur, instituţiilor interesate dar în primul rând autorităţilor locale. Situaţia din judeţele Harghita şi Covasna este desigur grea pentru monumentele şi cimitirele aparţinând comunităţii româneşti. Amintim că de un tratament similar au avut parte, după 1989 şi monumentele "ostaşului sovietic eliberator", exilate astăzi în locuri cât mai izolate, dar protejate, la fel ca orice alte monumente, de convenţiile şi tratatele internaţionale la care România a aderat.

Grija pentru monumente este în primul rând o datorie cetăţenească. Un bun gospodar, un primar luminat, un preot cu har sau un comandant de unitate destoinic ştie că a construi un monument înseamnă, în primul rând, a face o investiţie de durată. El reprezintă o moştenire pentru urmaşi, un semn al tăcerii şi strădaniei noastre omeneşti. Şi atunci de ce să privim lucrurile îngust, sectar, segregaţionar? Oare acesta este mesajul pe care îl transmitem urmaşilor? Experienţa interbelică ne îndeamnă la reflexie. Nici atunci nu erau bani, iar voinţa politică era la fel de divizată ca şi astăzi. Au existat însă minţi luminate care au văzut în viitor. Am vrea să avem şi noi cutezanţa şi vizionarismul acestor înaintaşi!

De aceea noi, reprezentanţii instituţiilor publice, oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, biserica - salutăm cu acest prilej iniţiativa Episcopiei Harghitei şi Covasnei care ne găzduieşte atât de generos - organizaţiile cetăţeneşti şi sindicale, comitetele locale, avem datoria să stimulăm construcţia de momente comemorative. Numai aşa vom îndeplini obiectivele pentru care a fost creată societatea "Cultul eroilor".

În încheiere voi reaminti cuvintele unui precursor (7) al ideii de patriotism, văzut ca o formă a datoriei civice: "Cultul trecutului este cea mai mare virtute a unui popor. Acest trecut este al părinţilor, al nostru şi al urmaşilor noştri, pe care îl transmitem ca pe o scumpă moştenire, ca pe un preţios tezaur".

Aşa să ne ajute Dumnezeu!


BIBLIOGRAFIE



1) Valeria Bălescu, Eroul necunoscut. Istorie trecută şi recentă. Bucureşti, Editura Militară, 2005, 442 p. cu ilustr.

2) Colecţia "Cultul eroilor", Arhiva Muzeului Militar Naţional, dosar 1, p.1

3) Arhiva Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, dosarele cuprinzând judeţele Harghita şi Covasna (nepublicate)

4) Colonel dr. Florian Tică, Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi jertfă, Bucureşti, Editura Militară, 1983, 440 p. cu ilustr.

5) Ioan Lăcătuşu, Tendinţe de euclavizare a unui spaţiu românesc. Covasna-Harghita, Bucureşti, Editura România pur şi simplu, 2004, 313 p.

6) Constantin Gheorghe, Am fost acolo unde trebuia să fim. Album al monumentelor Internelor, Bucureşti, Editura M.A.I., 2003, 166 p. cu ilustr.

7) Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentele Marii Uniri, Bucureşti, Editura M.I., 2000, 80 p. cu ilustr.