Metode, mijloace şi acţiuni subversive care au vizat destrămarea României (1919-1944) PDF Imprimare Email

Metode, mijloace şi acţiuni subversive care au vizat destrămarea României (1919-1944)
forumharghitacovasna.ro


Drd. Alin Spânu
Centrul de Studii Euro-Atlantice, Bucureşti
(în "ANGVSTIA", nr. 11, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2007, p. 195-200)

Dictatul impus în fosta capitală a imperiului habsburgic, Viena, la 30 august 1940, de miniştrii afacerilor externe ai Germaniei şi Italiei a obligat România să cedeze Ungariei o parte din Transilvania (1) cu o suprafaţă de aproape 50.000 kmp, a cărei populaţie cuprindea, după datele stabilite de Instituitul Central de Statistică al României, la 1 ianuarie 1940, 2.612.102 locuitori, dintre care 1.314.654 români, 969.176 unguri şi 328.272 de alte naţionalităţi (germani, evrei, ruteni, slovaci etc.).


Sentinţa de la Viena a urmărit un dublu scop: pe de o parte, a dorit să slăbească politic şi să aservească economic România, deoarece, după 1918, a fost un element constant în politica respectării tratatelor de pace şi a securităţii colective, iar pe de altă parte, actul a reprezentat o recompensă acordată guvernului de la Budapesta care, în mod constant, a susţinut politicile revizioniste iniţiate de Berlin şi Roma.

A doua zi după pronunţarea verdictului, autorităţile civile şi militare au început pregătirile pentru evacuarea teritoriului, preluat de armata maghiară în perioada 5 - 12 septembrie 1940. În următorii patru ani, jumătate din Transilvania a cunoscut o administraţie maghiară care a avut un singur scop: distrugerea a tot ce este românesc. Metodele au alternat între expulzări forţate în masă, asasinatele individuale şi în grup, maghiarizarea forţată prin şcoală, administraţie, armată şi religie(2). Din acel moment au putut fi aplicate toate îndemnurile propagandistice din perioada interbelică, toate ameninţările şi promisiunile politicienilor unguri privind refacerea regatului Sfântului Ştefan şi toate experimentele trupelor regulate sau paramilitare, care se antrenaseră special pentru aceste vremuri. Ura devastatoare a apărut în anul 1919, în timpul "contrarevoluţiei albe", când trupele comandate de amiralul Miklos Horthy(3) s-au răfuit cu adepţii "roşii" ai lui Bela Kun(4). După 20 de ani, în 1940, în Transilvania, organizaţia teroristă "Ungurii care se trezesc" a renăscut sub forma unor grupuri paramilitare, cu sarcini subversive la adresa României. Revizionismul maghiar s-a bazat pe o propagandă extraordinară, însă a rezervat serviciilor secrete un rol de prim ordin. Prin tratatele de pace de după primul război mondial, Ungaria a fost obligată să demilitarizeze, să reducă numărul şi activitatea organizaţiilor sale informative şi poliţieneşti care au avut o extensie şi un rol atât de nociv în reprimarea naţionalităţilor asuprite din cadrul imperiului dualist. Aceste restricţii au fost însă, constant, nesocotite de către regimul Horthy, iar serviciile secrete nu numai că au fost refăcute, dar au cunoscut o dezvoltare ascendentă şi diversificată(5). Preluând modelul altor state totalitare, Ungaria şi-a organizat activitatea informativă externă pe baze totale, la nivel de stat, începând cu cabinetul regentului şi terminând cu ultima verigă a organizaţiilor revizioniste. O organizare metodică şi complicată, care a întrunit toate caracteristicile subversiunii abile şi fără scrupule, a fost pusă în acţiune contra statelor vecine, cu scopul final de a modifica graniţele stabilite în 1919-1920.

Principalele organisme guvernamentale investite cu atribuţii directoare sau executive în domeniul informativ au fost: Secţia a II-a din cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri ungar, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Afacerilor Străine, Ministerul Propagandei, alături de organe neguvernamentale (asociaţii şi organizaţii de stat, sociale, particulare, formaţiuni paramilitare şi/sau teroriste etc.). Prin obiectivele urmărite şi, mai ales, prin vasta reţea de informatori şi colaboratori existenţi în România, spionajul ungar s-a relevat ca unul din cele mai periculoase servicii secrete pentru integritatea teritorială a statului român, fiind, în unele privinţe, superior celui german. Până în anul 1921, serviciul de spionaj ungar a aparţinut de Marele Stat Major, apoi a fost ataşat Ministerului Apărării Naţionale - Secţia a VI-a. Birouri de spionaj funcţionau şi la brigăzile teritoriale mixte ale armatei ungare, existente în Budapesta, Pecs, Seghedin, Debreţin şi Miskolţ. Brigada I din Budapesta avea în compunere două secţii informative: una ofensivă, respectiv defensivă. Secţia ofensivă era divizată în trei birouri: a) Cehoslovacia, b) România, c) Iugoslavia.

Din 1920 a luat fiinţă o centrală de propagandă şi informaţii, organizată în comun de Ministerul Apărării Naţionale şi cel al Afacerilor Străine, care cuprindea subsecţii pentru România la Debreţin, Nagybecskerek şi Seghedin. Unităţile militare, de grăniceri şi formaţiunile de jandarmi de la graniţa de est au fost angrenate în culegerea de informaţii cu caracter militar din România(6). În această activitate au fost întrebuinţaţi şi maghiarii care treceau regulat graniţa pentru muncile agricole, în interes de afaceri sau turism. Tot în acest scop au fost interogaţi cetăţenii români de naţionalitate maghiară care treceau în Ungaria pentru diverse probleme. Agenţi ai serviciului de spionaj ungar au fost infiltraţi în adâncimea teritoriului românesc, această acţiuni fiind uşurată de unele elemente şovine din rândul naţionalităţii maghiare. Aceste elemente au provenit din armată, din fostele servicii de informaţii, contrainformaţii şi poliţieneşti austro-ungare, precum şi din rândul organizaţiilor paramilitare şi teroriste. Agentura serviciilor s-a recrutat din rândurile dezertorilor din armata română, a maghiarilor din Ungaria cu legături sau rude în România, a studenţilor maghiari aflaţi la studii în Ungaria, a marinarilor care navigau pe Dunăre, a unor persoane avide după bani şi cu o moralitate îndoielnică; o altă categorie atrasă la colaborare a fost alcătuită din rândul maghiarilor care lucrau în aparatul de stat şi de siguranţă român, în industria de apărare naţională, în transporturi, comunicaţii telefonice şi telegrafice, poştă etc. O atenţie deosebită s-a acordat atragerii în acţiuni ostile statului român a unor cadre militare şi din aparatul poliţienesc, a celor înclinaţi către anumite vicii şi predispuşi la cheltuieli exorbitante cu femei sau la jocuri de noroc. Aceştia erau monitorizaţi o perioadă de timp, apoi se trecea la acţiune, fie prin prostituate, fie prin achitarea unor datorii de onoare, după care erau şantajaţi cu mediatizarea acestor lucruri sau... colaborarea. În cadrul activităţii cu reţeaua informativă, a fost utilizată o paletă largă de forme de stimulare: retribuţii financiare după valoarea informaţiilor sau a documentelor procurate, ameninţări cu denunţul la autorităţile române pentru dezertare sau spionaj, avantaje la înscrierea la facultăţi sau întreţinerea gratuită acordată studenţilor de la universităţile din Ungaria celor care aveau familiile în România, exploatarea sentimentelor naţionale ungare etc.

Organizaţiile şi societăţile cu un caracter mascat revanşard şi revizionist ale populaţiei maghiare din România s-au transformat, în timp, în adevărate oficine de spionaj în favoarea Budapestei(7). Preoţii romano-catolici, reformaţi sau unitarieni n-au precupeţit nici un efort pentru a sprijini activitatea informativă a serviciului de spionaj ungar, iar conducătorii Partidului Maghiar transmiteau regulat la Budapesta rapoarte de activitate privind situaţia populaţiei pe care o reprezentau şi comportamentul autorităţilor române.

Turismul, vizitele la conaţionalii din România şi excursiile în diverse locuri istorice din Transilvania, mai ales în zone strategice şi obiective militare, au constituit mijloace întrebuinţate de spionajul horthyst pentru documentarea unor date militare sau economice. Presa minoritară maghiară şi lucrările editate de unii intelectuali maghiari au contribuit la scurgerea unor informaţii spre vest, iar ziarele din Ungaria au incitat cetăţenii minoritari la acţiuni ostice contra statului român. La rândul lor, reprezentanţele diplomatice şi consulare maghiare din România s-au transformat în centre de instigare revizionistă, desfăşurând o agresivă activitate informativă şi propagandistică.

Activitatea informativă împotriva României, în prejma celui de-al doilea război mondial, a fost organizată de centrul principal de la Szolnok şi de subcentrele acestuia de la Debreţin şi Seghedin, precum şi de posturile de vamă de la frontiera comună dintre cele două ţări. În cele trei oraşe s-au centralizat datele obţinute asupra spaţiului românesc şi se procurau agenţilor acte de identitate false şi mijloace materiale pentru executarea misiunilor. Trecerea graniţei s-a efectuat, de regulă, fraudulos, însă au fost utilizate şi căile oficiale, întrucât serviciile secrete posedau modelul tuturor actelor româneşti. Pentru inducerea în eroare a organelor de contraspionaj române, a fost des utilizat procedeul de a trimite agenţi ungari în România, cu sarcina de a se prezenta autorităţilor şi a face declaraţii de loialitate, furnizând informaţii nesemnificative, dar punându-se la dispoziţia lor pentru a înşela vigilenţa şi a putea activa mai uşor. Pentru o mai bună consolidare a situaţiei, aceştia se stabileau în România şi depuneau jurământul de credinţă faţă de statul român.

Obiectivele urmărite de Budapesta prin aceste acţiuni erau: culegerea de informaţii cu caracter militar, politic, economic şi diplomatic; propaganda şi agitaţia revizionistă în rândurile populaţiei maghiare; organizarea de acţiuni teroriste şi de sabotaj pe teritoriul României; pregătirea unei eventuale agresiuni militare; descoperirea şi contracararea acţiunilor antirevizioniste ale statului român pe plan internaţional. Cele mai mari eforturi au fost întreprinse în direcţia culegerii de informaţii privind efectivele şi dislocarea unităţilor militare române, armamentul din dotare, sistemul de pregătire şi planurile de luptă, fortificaţiile militare la graniţa româno-ungară şi sustragerea unor documente secrete. În acelaşi timp, s-a acordat o atenţie deosebită industriei de apărare, identificarea poziţiilor strategice şi monumentelor istorice şi de artă din România, cunoaşterea stării de spirit a populaţiei româneşti şi a celei maghiare, evoluţia relaţiilor diplomatice şi economice ale guvernului de la Bucureşti cu alte state.

În acest război nevăzut, purtat departe de ochii mass-media, serviciile contrainformative autohtone au reuşit să descopere şi să anihileze numeroase acţiuni ale spionajului ungar, să aducă în faţa justiţiei militare o serie de persoane care au desfăşurat acţiuni subversive. Printre persoanele care au fost dovedite că au lucrat în favoarea Ungariei s-a numărat ofiţerii Antonescu(8) şi Stavrescu. De asemenea, au fost identificaţi o serie de curieri şi au fost interceptate unele canale ale spionajului ungar, printre care şi organizaţia de la poştă şi telegraf(9). Totodată, o serie de personalităţi au atras atenţia public asupra pericolului existent la graniţa de vest, unde provocările propagandistice şi eludarea hotărârilor tratatelor de pace nu prevesteau nimic bun(10).

Activitatea teroristă a constituit una din laturile deosebit de agresive ale serviciilor secrete şi ale organizaţiilor paramilitare, care au vizat declanşarea unor acţiuni de gherilă pe teritoriul statelor vecine, cu scopul de a pregăti o eventuală acţiune militară a armatei ungare în zonele revendicate. Iniţial, acţiunea teroristă a apărut în anii 1918-1919, în timpul situaţiei tulburi din Ungaria, prin acte întreprinse de centrul contrarevoluţionar de la Seghedin şi a culminat cu marile comploturi din anii 1934-1940, îndreptate contra României şi Cehoslovaciei. În perioada destrămării statului cehoslovac, 1938-1939, serviciul de informaţii ungar a primit ordin ca, în colaborare cu tehnicienii Marelui Stat Major, să organizeze în România o reţea teroristă care să servească drept avangardă forţelor ce urmau să intre în Transilvania. Organizaţia teroristă a luat fiinţă, creindu-se nuclee la Satu-Mare, Oradea, Cluj, Odorhei, Baia-Mare, Marghita, Miercurea-Ciuc, Zalău, Homorod, Cehul-Silvaniei, Târgu-Mureş şi alte centre urbane. Au fost instalate posturi de radio clandestine, linii de curiei care, trecând ilegal graniţa, au transportat fonduri, explozivi şi alte materiale necesare atentatorilor. Planul a prevăzut ca, în momentul începerii operaţiilor militare, postul de radio Budapesta să transmită teroriştilor, prin limbaj convenţional, ordinele necesare pentru începerea acţiunii pe întreg teritoriul Transilvaniei. Obiectivele principale erau distrugerea podurilor de cale ferată şi a drumurilor, depozitele de muniţii, aeroporturile, uzinele militare sau pentru utilităţi, lucrările de artă etc. Reţeaua teroristă a inclus 130 de persoane, din cele mai diverse categorii sociale şi profesionale, sub conducerea unui nucleu format din Karoly Köpf, preot din Satu-Mare, Zoltan Göbl, medic, Gabor Sarkady, farmacist, Ferencz Linzembold, preot, Victor Heinrich, droghist, Zoltan Simon, muncitor, Sandor Szekely, frizer, Bela Roth, fabricant. Alcătuirea nucleului a fost realizată de Gabor Orosz, bibliotecar la Universitatea din Budapesta şi fost preot din Satu-Mare, recrutor al serviciului de informaţii ungar şi unul din îndrumătorii secreţi ai minorităţii maghiare din România. Acţiunea a fost zădărnicită de organele contrainformative române(11), care au monitorizat activitatea celor implicaţi şi, la momentul oportun, în octombrie 1939, au arestat pe toţi cei implicaţi şi au confiscat întregul arsenal adus de peste graniţă. Alte echipe teroriste cu intenţii similare, anihilate de serviciile specializate române, au mai fost descoperite la Sighet (ianuarie 1940), Valea lui Mihai (februarie 1940), Andrid şi Săcăşeni (iunie 1940).

În vara anului 1940, în timpul tratativelor dintre guvernele de la Bucureşti şi Budapesta în problema Transilvaniei, autorităţile ungare au trimis alte grupe teroriste(12), cu misiunea de a distruge căi ferate şi rutiere, a incendia păduri, sate româneşti şi germane, a otrăvi fântânile, pentru a îngreuna evacuarea armatei, a autorităţilor şi a populaţiei civile din zonele estimate a fi cedate de România. În cazul nefinalizării tratativelor, aceste grupe trebuiau să declanşeze o acţiune de teroare asupra populaţiei civile, sens în care armata Ungariei ar fi intervenit pentru restabilirea ordinei. Rezidenţa pe teritoriul României a fost stabilită la Oradea, însă şi de această dată, structurile de siguranţă naţională au neutralizat cu succes aceste acţiuni.

După ocuparea Transilvaniei de nord-est, în urma dictatului de la Viena, activitatea serviciului de spionaj ungar în România, în conformitate cu planurile expansioniste declarate, a fost radical organizată şi extinsă, pentru a întări dominaţia asupra naţionalităţilor din teritoriile anexate şi a cuceri altele. În teritoriul anexat, la Cluj, Târgu Mureş, Baia Mare şi în alte oraşe, au fost create şcoli de spionaj pentru pregătirea agenţilor ce urmau să fie infiltraţi în România. Aceştia erau pregătiţi atât în tehnica culegerii informaţiilor, cât şi în săvârşirea actelor de sabotaj şi diversiune asupra unor obiective militare şi de importanţă strategică din teritoriul românesc. Marile unităţi militare ungare din Transilvania, dotate cu peste 20 de aparate de emisie-recepţie, au desfăşurat o puternică activitate informativă asupra spaţiului românesc din zona de graniţă. Prin organizaţiile paramilitare - Crucile cu Săgeţi, Reînnoirea Maghiară ş.a. - au fost iniţiate acţiuni informative asupra populaţiei româneşti din teritoriul cedat. Obiectivul final al acestor ingerinţe era realizarea unui stat ungar considerabil mărit din punct de vedere teritorial şi cu o poziţie predominantă în sud-estul Europei.

Un preţios auxiliar al serviciilor secrete din Transilvania de nord-est a fost reprezentat de organizaţiile pe bază de voluntariat patriotic, care au urmărit şi reprimat rezistenţa antihorthystă, înarmarea şi pregătirea militară a populaţiei în cazul unui conflict cu România. Printre acestea se afla şi "Poliţia civilă voluntară", compusă numai din cetăţeni unguri verificaţi şi care lucrau pe bază de sentimente naţionale. Această poliţie avea şi sarcini contrainformative, îndreptate împotriva mişcărilor proromâneşti. Numai în judeţul Someş, efectivele acestei poliţii s-au ridicat la aproape 3000 de persoane.

La Bucureşti, Legaţia Ungariei a desfăşurat o vie activitate de culegere de date, în scopul pregătirii informative a agresiunii militare, proiectată a anexa prin forţă restul Transilvaniei. Agenţii aflaţi pe teritoriul românesc au fost dotaţi cu circa 50 de aparate de radio emisie-recepţie şi au fost îndrumaţi a obţine, cu prioritate, date cu caracter militar(13). Sub conducerea Legaţiei a luat fiinţă şi a activat "Serviciul de Autoapărare Maghiară din România" (SAM), finanţat de către Budapesta, comunitatea maghiară din România şi evreii maghiarizaţi, pentru a se bucura de protecţia lui. Serviciul avea misiunea oficială de a Proteja populaţia maghiară în cazul unui conflict armat ungaro-român, dar în realitate a urmărit angrenarea minorităţii în acţiuni subversive îndreptate contra unităţilor militare române şi în sprijinirea grupurilor teroriste sosite din Ungaria. Regulamentul a prevăzut încorporarea obligatorie a tuturor cetăţenilor maghiari, indiferent de sex, de la vârsta de 18 ani, care depuneau un jurământ secret şi erau organizaţi pe grupe (active şi pasive). Grupele active erau destinate unei colaborări efective cu trupele ungare, prin săvârşirea de sabotaje, acte de teroare, spionaj, distribuirea armelor şi sprijinirea paraşutiştilor lansaţi de aviaţia ungară. Un rol deosebit a revenit SAM din Bucureşti, deoarece în întreprinderile industriale lucrau circa 15.000 de muncitori maghiari, iar o bună parte din aceştia chiar în uzine de armament.

După aprecierile Serviciului Special de Informaţii, formulate în 1943, acţiunile ungare desfăşurate pe teritoriul românesc reprezentau "faţă de amploarea şi obiectivele sale imperialiste, precum şi faţă de rezultatele obţinute până în prezent în diferite domenii, perspectivele de viitor ale iredentismului maghiar apar ca un pericol real în primul rând pentru România" (14). Pe măsură ce se contura tot mai evident înfrângerea pe câmpul de luptă, agresivitatea serviciilor secrete ungare s-a înăsprit. O atenţie deosebită a fost acordată participării armatei române pe frontul de est, pierderile suferite de aceasta, moralul în rândul militarilor, precum şi efectivele existente în apropierea graniţei comune. S-a încercat agravarea relaţiilor dintre România şi Germania, acuzând de mai multe ori, pe baza unor informaţii false sau inventate, că unităţile militare române sabotează războiul, iar înfrângerile de la Stalingrad şi Cotul Donului se datorează neangajării serioase a trupelor române. În acelaşi timp, serviciul de spionaj ungar nu a scăpat din atenţie mişcarea de rezistenţă existentă în România, care promova ieşirea din alianţa cu Germania şi, evident, redobândirea teritoriului cedat prin Dictatul de la Viena.

Arbitrajul de la Viena nu a mulţumit pe deplin cercurile conducătoare ungare, care au căutat noi pretexte pentru a menţine deschis litigiul teritorial, menit a aduce noi concesii din partea României. Aceeaşi linie obstrucţionistă a fost imprimată de către oficialităţile de la Budapesta şi forurilor politice conducătoare ale minorităţii maghiare din România. Centrul acţiunii revizioniste maghiare din România a fost instalat la Aiud, sub forma camuflată a unui "cerc cultural", condus de Pall Szasz, fost deputat în Parlamentul român şi vicepreşedinte al Comunităţii maghiare. Pentru consolidarea şi extinderea influenţei maghiare în cadrul statului român, liderii minoritari au examinat şi modalitatea de a cere protecţia Germaniei, demersurile în acest sens fiind conduse de contele Adam Teleky. În scop de propagandă, manualele de geografie şi istorie din Ungaria au prezentat Transilvania de sud drept un teritoriu în curs de eliberare şi "revenire" la regatul Sfântului Ştefan. După intrarea Ungariei în războiul antisovietic, o delegaţie condusă de moşierul Gabor Pal, fost deputat în Parlamentul român din judeţul Ciuc, s-a prezentat cu un memoriu la Budapesta şi a cerut ocuparea Transilvaniei, concomitent cu intervenţii diplomatice la Berlin şi Roma pentru a sprijini această idee.

Ocuparea Ungariei de către armata germană (martie 1944) a redus amploarea acţiunilor informative şi subversive împotriva României, care au continuat, mai ales, printr-o propagandă susţinută destinată susţinerii moralului populaţiei maghiare. Prin actul de la 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei şi Ungariei, planurile expansioniste ale guvernului de la Budapesta au fost lichidate, iar prin convenţia de armistiţiu dintre România şi Naţiunile Unite, semnată la Moscova (12 septembrie 1944), au fost declarate "nule şi inexistente" hotărârile Dictatului de la Viena. În perioada următoare, acţiunile au fost direcţionate către planul diplomatic, în vederea elaborării tratatelor de pace, acolo unde reprezentanţii revizionismului au cerut ca Transilvania să fie, măcar, independentă, dar în nici un caz redată României(15). Discuţiile privind proiectul Tratatului de Pace cu România au debutat la 7 mai 1946, în aceeaşi zi Consiliul miniştrilor de externe ai Marilor Puteri declarând nul şi neavenit Dictatul de la Viena. În cadrul discuţiilor ulterioare, delegatul Cehoslovaciei a propus asimilarea propagandei revizioniste ungare cu cele ale organizaţiilor de tip fascist, iar reprezentantul Iugoslaviei a constatat că politica guvernului ungar este identică cu cea a regimului horthyst, care a fost "izvorul permanent al revizionismului ungar şi a tuturor tendinţelor antidemocratice posibile" (16). Tratatul de Pace, semnat la 10 februarie 1947, a adus reparaţia cuvenită Statului român, prin care justeţea cauzei naţionale şi, implicit, adevărul istoric, au triumfat.

Note

1. Pe larg despre actul de la 30 august 1940 în: A. Simion, Dictatul de la Viena, Editura Albatros, Bucureşti, 1996; Neagu Cosma, Dictatul de la Viena (30 august 1940) - consecinţă a crimei organizate statal de către Ungaria şi a colaboraţionismului unor unguri din România, Bravo Press, 1996; Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Institutul European, Iaşi, 1998.

2. Pe larg despre situaţia românilor din teritoriul cedat a se consulta: Teroarea horthysto-fascistă în nord vestul Transilvaniei septembrie 1940 - octombrie 1944 (coord. Mihai Fătu, Mircea Muşat), Bucureşti 1985.

3. Amiralul Miklos Horthy de Nagybanya (n. 1868, Kenderes, Ungaria - d. 1957, Estoril, Portugalia), militar de carieră, aghiotant al împăratului Franz Joseph, participant la primul război mondial ca şef al marinei austro-ungare. Face parte din guvernul de la Szeged (1919), opus guvernului comunist condus de Bela Kun, este ales regent (1920) şi se opune revenirii fostului împărat Carol al IV-lea în Ungaria (1921). Favorabil politicii europene de revizuire a tratatelor de pace de la Paris iniţiată de Germania, a dezvoltat o diplomaţie agresivă faţă de statele vecine Ungariei. Prin presiunea Germaniei şi Italiei, în perioada 1938-1940, guvernul de la Budapesta a primit unele teritorii din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, care fuseseră în componenţa imperiului dualist. A încercat să scoată Ungaria din război, însă Hitler a decis ca, în martie 1944, ţara să fie ocupată de trupele germane, iar Horthy să fie înlăturat. Reţinut în Germania (octombrie 1944 - aprilie 1945), preluat de americani (aprilie-septembrie 1945), fostul regent s-a refugiat în Portugalia.

4. Bela Kun (n. 20 februarie 1866, Cehu-Silvaniei - m. 30 noiembrie 1939, URSS), membru al Partidului Social-Democrat din Ungaria (1902), director al asigurărilor muncitoreşti din Cluj, participant la primul război mondial şi prizonier în Rusia (1914-1918), fondator al ziarului "Gazeta Roşie" şi al Partidului Comunist din Ungaria (1918), comisar al poporului pentru afaceri externe în timpul republicii Sovietice Ungare (martie-august 1919), emigrat în Austria şi URSS, unde a devenit membru în Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste (1921). În perioada epurărilor staliniste a fost deportat în Siberia, unde a murit în condiţii neclare.

5. Pentru detalii a se consulta: Ioan Dumitru, Spionajul maghiar în România 1918-1940, Editura Concordia, Arad, 1990, p. 13-22 (cap. II Organizarea generală a serviciului de spionaj maghiar); Marian Ureche, Serviciile secrete maghiare, ISI, Bucureşti, 1992; Liviu Găitan, Serviciul de spionaj horthyst, Bran, 1993.

6. Pentru detalii a se consulta: Sorin Oprea, Obiectivele, mijloacele, metodele şi acoperirile folosite în activitatea desfăşurată împotriva României de serviciile de informaţii ale Ungariei, Editura INI, Bucureşti, 1996; Valentin Traian Poncea, Aurel Rogojan, Spionajul ungar în România (Origini, evoluţie şi acţiuni pe spaţiul românesc), Editura Elion, Bucureşti, 2007.

7. Pe larg despre această problemă în: Onisifor Ghibu, Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sf. Scaun în România întregită, Cluj, 1934; Valeriu Anania, Pro Memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992; Florin Chiriac. "Propagandă dăunătoare siguranţei şi interesului statului român"/ Revizionism maghiar sub semnul crucii, în revista Dosarele Istoriei nr. 11 (75)/2002, p. 31-37.

8. Pe larg despre cazul Antonescu în: N. D. Stănescu, Întâmplări şi oameni din Serviciul Secret (cuvânt înainte, note şi selecţia textului Marian Ştefan şi Gheorghe Neacşu), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 101-108.

9. Un articol pe această temă: Alin Spânu, Riscuri, patriotism, preofesionalism/ Cazul agentului "686", în revista Dosarele Istoriei nr. 1 (113)/2006, p. 31-33.

10. În acest sens, a se consulta: Eugen Toth, Înarmarea clandestină a revizionismului maghiar, Ediţia autorului, Cluj, 1935.

11. Pe larg despre această organizaţie, dar şi despre altele, în: Marele Stat Major, Secţia II-a, Biroul 1 Informaţii, Terorismul maghiar, Tipografia Marelui Stat Major, Bucureşti, 1939; C. Neagu, D. Marinescu, Fapte din umbră, vol. IV, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 104-134 (Acţiuni desfăşurate împotriva României de către membrii organizaţiilor horthyste în perioada premergătoare şi în timpul celui de-al doilea război mondial); Mihai Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, p. 165-274 (Organizaţii terorist-diversioniste în slujba revizionismului); Cornel Grad, op. cit., p. 66-70 (Acţiuni teroriste, de diversiune şi spionaj maghiare în Transilvania 1939-1940); Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti de la Cuza la Ceauşescu, Editura "Ion Cristoiu", Bucureşti, 1999, p. 164-178 (Informaţii secrete, acţiuni diplomatice şi măsuri cu caracter militar la graniţa de vest a României, februarie 1938 - august 1940).

12. Pe larg despre această problemă în: Nevian Tunăreanu, Constantin Aioanei, Acţiuni ale spionajului ungar împotriva României în perioada 1940-1950, Bucureşti, 1996.

13. Mai multe detalii privind acest subiect în: col. Dr. Lionede Ochea, Serviciul Special de Informaţii al României pe Frontul de Vest 1940-1944, Editura Tipart, f.a., p. 235-240 (Acţiuni desfăşurate de structuri informative ungare pe teritoriul românesc în timpul celui de-al doilea război mondial).

14. Serviciul Special de Informaţii - Frontul de Vest, Ungaria organizaţiuni iredentiste şi formaţiuni paramilitare (februarie 1943), ediţie, postfaţă şi note de Mihai Stratulat, Editura Publiferom, Bucureşti, 2000, p. 81.

15. Pe larg despre situaţia Transilvaniei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a se consulta: Florin Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945-1946), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

16. Mihai Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul ungar, op. cit., p. 306-307.